Recenzie

Anuarul
Institutului de Investigatii a Crimelor Comunismului
De ce trebuie condamnat comunismul


Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului s-a nascut destul de tarziu, intr-un context politic putin schimbat si cu toata impotrivirea unei parti consistente a politicienilor din parlament, totusi a existat destula vointa politica pentru ca institutul sa fie infiintat conform H.G. 1727 din 21 decembrie 2005. Daca aruncam o privire asupra celorlate state din fostul bloc sovietic, vom constata ca si din acest punct de vedere am ramas in urma.
Principalele obiective ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului ca autoritate guvernamentala sunt: obţinerea de date, documente şi mărturii cu privire la toate acţiunile opresive exercitate de sistem, cercetarea acestora, precum şi sesizarea organelor de cercetare penală. Asadar, IICCR – ul, alaturi de celelalte institutii abilitate ale statului, are obligatia de a duce la lumina abuzurile şi instigările la crime săvârşite de persoanele cu funcţii de răspundere în perioada comunistă, precum si de a informa obiectiv publicul larg. O prioritate a Institutului este si pastrarea legaturii cu victimele comunismului. Activitatea de cercetare a IICCR va fi completată de o serie de programe educative, precum şi de iniţierea unor proiecte specifice alături de instituţii de profil din ţară şi din străinătate. Pentru realizarea obiectivelor propuse, Institutul are in componenta sa doua compartimente: Biroul de Documentare si Biroul de Cercetare in Arhive acestea fiind coordonate de Consiliul Director si Consiliul de Onoare. Este de remarcat faptul ca atat conducerea Institutului cat si angajatii sai sunt foarte tineri, media de varsta ne depasind 35 de ani.
In primul an de activitate Institutul de Investigatii a Crimelor Comunismului s-a remarcat prin deschiderea santierului arheologic de la Sighetu-Marmatiei in parteneriat cu Fundatia Academia Civica – Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei si in colaborare cu Parchetul Militar.
Tot in anul 2006 a aparut la Editura Polirom si primul Anuar al Institutului sub titlul De ce trebuie condamnat comunismul.


*


Studiile publicate in acest volum incearca sa raspunda la intrebarea din titlul cartii, abordand teme incitante, care acopera nu numai perioada dictaturii comuniste 1945 – 1989, ci si o parte din perioada de tranzitie 1990 – 2000.
Sunt supuse studiului si analizei instituţiile regimului comunist, activităţile de poliţie politică precum şi identificarea abuzurilor şi crimelor săvârşite în numele „luptei de clasă."
Articolele din acest volum fiind deosebit de interesante, doar le voi enumera, oprindu-ma totusi asupra a doua din ele. Bazele legislative ale represiunii comuniste in Romania, de Cristina Roman; O privire in interiorul aparatului de securitate, de Marius Oprea; Sectia de cadre, ca instrument de verificare, de Andrei Muraru; Fenomenul Pitesti, de Marius Stan; Vasile Cioplan: Profilul unui tortionar, de Dumitru Lacatusu; Represiunea Securitatii impotriva scriitorilor in anii 1986 – 1988, de Clara Mares; Drama bisericii Greco-Catolice, de Lucia Hossu Longin; Conversia elitelor comuniste din Romania in perioada de tranzitie: 1989-2000, de Raluca Grosescu; Lustrabilii, de Mihai Burcea si Mihai Bumbes.
Deosebit de interesant mi s-a parut studiul Terorismul de Stat in Romania comunista de Larisa Musat, care pornind de la definitia de terorism de stat a politologului argentinean Ernesto Grazon Valdes, face o paralela intre politia politica practicata de Securitatea din Romania in perioada dejista si terorismul de stat a dictaturilor sud-americane. Totodata face o analiza a conceptului de totalitarism.
De remarcat este si studiul Fizionomia Nomenclaturii realizat de Raluca Grosescu care, analizeaza conceptul de nomenclatura si relatiile de putere care au structurat elita conducatoare a regimurilor comuniste. Studiul, structurat pe patru parti, prin analiza diverselor subcategorii de nomenclatura, nuanteaza mai multe aspecte din aceasta categorie sociala care, a condus Romania in perioada 1945 – 1989.

Gino Rado